Acolo unde femeile sunt regi – Christie Watson

„Cand vantul va sufla tare, asa cum sigur o va face, sper sa nu te clatini decat un pic, aceasta este ruga mea”

Motivul pentru care am ajuns sa cumpar aceasta carte a fost acela ca titlul mi-a atras atentia. A treut insa ceva vreme pana m-am apucat sa o citesc, desi mi-a tot fost recomandata. Consider ca fiecare carte are momentul ei in viata noastra. Oricum, romanul acesta mi-a adus ceva diferit fata de ceea ce ma asteptam sa gasesc, judecand dupa titlu.

„Acolo unde femeile sunt regi” ne aduce in prim-plan o poveste care in esenta ei este una trista, desi nu este lipsita de momente de speranta, de replici cu mult umor, de scene care, in alt context, ar parea chiar idilice.

Elijah este un copil de sapte ani, care in decursul a numai doi ani a trecut prin casele a numerosi asistenti maternali. Pana la varsta de cinci ani a locuit alaturi de mama sa, dar traumele suferite aici i-au facut pe asistentii sociali din Anglia sa-i caute copilului o alta familie. Lucrurile nu sunt insa atat de simple pe cat s-ar parea. Mama lui Elijah, Deborah este originara din Nigeria, un loc feeric, „ca o gura de Rai”. Ea si sotul ei, un barbat bun si iubitor, se stabilesc in Anglia si incep o viata noua alaturi de copilul pe care il concep aici. Moartea brusca si stupida a sotului ei o devasteaza pe Deborah, intreg universul ei se prabuseste, iar mintea ei se declanseaza o psihoza care o face incapabila de a purta de grija siesi si copilului ei nou-nascut. Mai mult decat atat, tulburarile psihice, singuratatea si credintele religioase o fac vulnerabila. Astfel, ea devine o prada perfecta pentru un Pastor escroc cu o moralitate indoielnica, „episcopul” unei Biserici cu numerosi adepti. Deborah spera sa gaseasca ajutor aici, in schimb este jecmanita de bani. I se inoculeaza ideea ca singurul vinovat pentru nenorocirile din viata ei si pentru halucinatiile pe care le are, este un demon, un „vrajitor” ce poseda trupul bebelusului ei. De-a lungul mai multor ani, Elijah devine victima unor ritualuri religioase sinistre, este infometat, otravit, ars cu acid, i se infige chiar o surubelnita in cap pentru a scoate demonul din el.

Trist, speriat, derutat, cu trupul si sufletul pline de cicatrici de nesters, Elijah este luat de langa Mama. Desi copilul este insetat de iubire si de firescul si normalitatea unui camin, Ricardo, asistentul social responsabil de cazul sau, reuseste cu greu sa-i gaseasca o familie intru-cat „devierile sale comportamentale” rabufnesc cand ceilalti se asteapta mai putin. Exista totusi speranta. Exista totusi un cuplu confruntat cu ani de pierderi si frustrari. Nikki nu poate duce la bun sfarsit o sarcina din cauza unei boli autoimune, iar sotul ei Obi, nigerian, nu mai vrea sa o vada suferind. Se hotarasc sa adopte un copil, iar echilibrul si calmul ce domnesc intre ei, il determina pe Ricardo sa ii considere familia perfecta pentru micul Elijah.

Dupa cateva luni de tatonari, Elijah ajunge sa se simta iubit si ocrotit alaturi de Nikki, de Obi, de bunicul nigerian, precum si de micuta Jasmin, fetita care ajunge sa-i fie cea mai buna prietena. Elijah continua sa creada ca in interiorul sau se afla un „vrajitor” cu puteri supranaturale, un demon care va iesi si le va face rau celor pe care el ii iubeste. Acesta este secretul lui si al Mamei lui pe care o adora. Stie ca ceilalti sunt incapabil sa-l inteleaga, ca nu-l cred si, prin urmare nu-l pot ajuta. Cu toate acestea, iubirea si atentia de care este inconjurat in familia adoptiva, precum si sedintele de terapie prin joc, il fac pe Elijah sa se simta din ce in ce mai in siguranta. Incepe sa aiba control asupra „vrajitorului din el”.

Lumea lor este insa data peste cap de o rasturnare de situatie care-i ia prin surprindere. Nikki afla ca este insarcinata, in pofida indicatiilor clare primite in momentul adoptiei: acela ca Elijah, pentru a se adapta, are nevoie sa fie unicul copil al familiei. Daca familia lor va reusi sa treaca prin aceasta incercare si daca urmele traumelor din trecutul lui Elijah vor fi sau nu mai puternice decat incercarile disperate ale parintilor adoptivi de a avea o famile normala, va las sa descoperiti singuri. Asteptati-va insa sa gasiti intre paginile cartii o poveste care va va da mult de gandit, care va va tulbura, va va umple sufletul de duiosie, dar si de revolta.


„Era adevarat ca, de fiecare data cand Jasmin era pe-aproape, vrajitorul se micsora pana nu mai ramanea nimic din el. Poate ii era frica de puterea supranaturala a lui Jasmin, se temea de faptul ca nu se speria de nimic pe lumea asta. Poate ca pentru a creste, vrajitorul avea nevoie ca lui Elijah sa-i fie frica. Era ca si cum il avea sub control pe vrajitor, sau ca si cum acesta incepea sa dispara”

Legatura indestructibila dintre mama si copilul ei

Unul dintre lucrurile care m-a impresionat cel mai mult citind aceasta carte este legatura incredibila dintre Deborah si micutul Elijah. Desigur ca modul in care aceasta isi tortureaza copilul este de neinteles si de neconceput, dar privind obiectiv lucrurile, realizezi ca Mama era o femeie bolnava, perceptia ei asupra realitatii era profund distorsionata. Deborah crede ca actioneaza spre binele copilului ei, are impresia ca actiunile ei sunt singura cale de a-si salva copilul si de a reveni la o viata normala. Internata intr-un spital de psihiatrie, aceasta ii scrie lui Elijah o serie de scrisori in care ii povesteste anii petrecuti impreuna, precum si trairile ei cele mai intime. Tandretea din vorbele ei, precum si gandurile indreptate in mod obsesiv catre fiul ei, nu au cum sa ramana fara ecou in sufletul cititorului. Pe de alta parte, Elijah este si el preocupat in permanenta de reintalnirea cu Mama. Desi ocrotit si iubit in noua familie, nu-si poate concepe viata fara cea care i-a dat nastere. De altfel, convingerea ca are in el un „vrajitor” este autointretinuta tocmai din iubire nemarginita pentru mama lui. Daca vrajitorul nu ar exista, atunci tratamentul inuman la care a fost supus si care l-a marcat adanc, nu s-ar justifica. Ar insemna ca Mama nu il iubeste, ca l-a mintit si l-a ranit fara motiv, iar asta este de neconceput in inimioara lui de copil. Mama trebuie sa aiba dreptate, Mama este „regele” sufletului lui. Forta care ii uneste pe mama si pe copilul ei este cea a iubirii… a iubirii mai presus de intelegere, de boala, de moarte.

„Si apoi Mama ma trage si mai aproape, pana cand sunt din nou parte din pielea ei, iar sangele nostru este acelasi si ea imi sopteste direct in inima, in limba mea materna:

– Micutul meu nigerian, te iubesc cum nu a mai existat vreodata vreo iubire pe lume.”

Biserica sarlatanilor…

Un alt aspect care m-a frapat este felul in care boala si vulnerabilitatea unei mame singure si neajutorate sunt speculate de „episcopul” unei biserici cu multi adepti. Dupa parerea mea, acesta este singurul responsabil pentru tot raul facut micutului Elijah. El ii alimenteaza femeii boala, se foloseste de convingerile ei religioase provenite din cultura in care a fost crescuta, se foloseste de nenorocirile petrecute in viata ei, o indeamna sa-si otraveasca si sa-si tortureze fiul, asigurand-o ca actioneaza spre binele copilului ei. Locul de unde Deborah se asteapta sa primeasca ajutor divin, devine insa locul unde pastorul naste un plan diabolic pentru a pune mana pana si pe ultimii bani ai femeii. Este revoltator gandul ca asemenea lucruri se intampla in realitate si ca astfel de oameni ii folosesc cu josnicie pe cei aflati in dificultate.

Adoptiile si sistemul de asistenta sociala in Anglia

Acesta este un alt aspect care mi-a atras atentia citind romanul de fata. Nu stiu exact cum se desfasoara lucrurile in tara noastra, dar nu cred ca li se acorda importanta cuvenita. Felul in care este descrisa implicarea lui Ricardo, asistentul social, in cazul lui Elijah, legatura emotionala care se formeaza intre acestia, precum si atentia pe care sefii si colegii lui o acorda cazului, ne duc cu gandul la un sistem de asistenta sociala foarte bine pus la punct. Programul de integrare a copilului adoptat in noua familie este foarte organizat si urmareste in principal interesul minorului. Vizitele si interventiile asistentilor sociali sunt foarte dese, acestia fiind realmente preocupati de ocrotirea unui copil care a suferit traume psihice si fizice de neconceput. Exista un real program de recuperare psihologica pentru copil, iar modul in care terapeutul tine legatura in mod constant cu familia adoptiva este laudabil. Desigur, exista unele hibe, iar scritoarea ni le infatiseaza cu obiectivitate si impartialitate.

Sper ca prezentarea mea v-a starnit curiozitatea si ca veti citi aceasta carte, in cazul in care inca nu ati facut-o. Eu cred ca nu veti regreta.

Totodata, astept parerile celor care au parcurs filele acestei carti. Spuneti-mi, va rog, ce impresie v-a lasat.

Reclame

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

„Dita zambeste acum gandindu-se la acele pagini. De atunci a stiut ca viata ei va fi mai bogata,  deoarece cartile multiplica viata…”

Daca documentele istorice si miile de marturii nu ar fi existat, am fi putut sa consideram romanul „Bibliotecara de la Auschwitz” ca fiind rezultatul unei imaginatii bolnave, tenebroase si macabre. Ca de altfel, multe carti care trateaza problema Holocaustului, cartea de fata este greu de citit. Ororile care sunt povestite aici sunt dificil de imaginat pentru ca depasesc cu mult pragul de toleranta psihologica si fizica. Dezumanizarea atinge cote maxime, iar primitivismul cruzimii pare sa vina de undeva dintr-un trecut atat de indepartat, incat refuzi sa crezi ca toate acestea s-au intamplat cu doar 74 de ani in urma.

Evenimentele, ca si personajele care apar in aceasta carte, au atat de mult corespondent in realitate, astfel incat este greu sa incadrezi acest roman strict in sfera fictiunii. De altfel, intamplarile descrise se bazeaza pe marturiile reale ale Ditei Polachova, viitoare Kraus, unul dintre putinii supravietuitori ai lagarului familial de la Auschwitz. Dita este o copila evreica, nascuta intr-o famile de intelectuali din Praga, o fire vesela, vorbareata, plina de umor, nelinistita, cu o extraordinara capacitate de a oserva lucrurile in profunzimea lor si cu o mare pasiune pentru carti. De altfel, lectrura este refugiul Ditei pe tot parcursul copilariei ei marcate de razboi. Pentru Dita, a deschide o carte este ca si cum ar pleca intr-o vacanta. Intamplarile citite, personajele intalnite in carti devin atat de proprii fiintei ei, asfel incat ele o insotesc in ghetoul de la Terezin, apoi pe drumul chinuitor cu trenul catre un loc necunoscut pentru ea pana atunci, pe urma in viata de cosmar pe care o gaseste la Aushwitz, celebra „fabrica a mortii” si in cele din urma in lagarul de la Bergen-Belsen, unde „moartea este atat de fireasca precum o musca intr-un grajd”.

Lagarul familial este la Aushwitz o exceptie greu tolarata de unele dintre autoritati, pentru ca regula generala este aceea de a trimite copiii si persoanele inapte pentru munca direct in camera de gazare si ulterior la crematoriu. Cuptoarele mergeau fara incetare, ardeau sute de trupuri zilnic, mirosul de piele arsa plutind in permanenta in aer. Mamele erau despartie de copiii lor in cel mai brutal mod, cei mici fiind trimisi aproape fara exceptie la crematoriu. Exceptie o faceau doar cei care starneau interesul cunoscutului doctor Mengele in vederea experietelor sale de laborator. Acestia aveau” norocul” sa traiasca, chiar daca pentru scurt timp, si sa devina cobaii sai.

Deportatii de la Terezin, printre care se numara si Dita alaturi de familia ei, ajung in lagarul familial, un paravan pentru nazisti in fata autoritatilor europene si a Crucii Rosii Internationale. Acesta era singurul loc de la Auschiwitz unde puteau sa fie gasiti copii si unde Alfred Hirsch, antrenorul evreu, infiinteaza o scoala secreta. Profesori sunt cativa detinuti avand o vasta cultura, supraveghetorii se recruteaza dintre tinerii evrei, iar materialul de studiu devine mica biblioteca incropita cu greu. Cartile sunt interzise, iar Dita, care devine bibliotecara scolii secrete, isi asuma un risc imens de fiecare data cand le scoate din ascunzatoarea lor, cand le inmaneaza profesorilor sau celor care le imprumuta, cand le ingrijeste si le lipeste sau chiar cand le citeste fie pe ascuns, fie cu glas tare pentru a abate atentia copiilor de la ororile ce au loc in afara blocului lor.

Este greu de crezut ca in mijlocul mortii, al umilintelor fara seaman, al bolii si al foamei, oamenii mai pot sa fie salvati de un strop de cultura… Cu toate acestea, Hirsch si profesorii lui se incapataneaza sa le ofere copiilor „fara viitor” o oaza de speranta, sa-i poarte pe aripile imaginatiei si sa-i duca in locuri frumoase, cu oameni buni, demni si curajosi, sa le ofere o alternativa la realitatea atat de dura.

Ideea aceasta, a cartilor care iti slaveaza sufletul, a lecturii care iti ofera alinare si nu te lasa sa te afunzi in noroiul negru al realitatii, este in centrul acestui roman, partcularizandu-l.

Totodata, asa cum „din noroi rasar cele mai frumoase flori”, tot asa, pe fondul macabru al ororilor lagarului, se tes cateva povesti de iubire. Dita este indragostita in secret de Freddy Hirsch, dar iubirea ei nu ajunge sa ia amploare caci un secret teribil face ca aceasta dragoste a ei sa moara in fasa, luandu-i locul un adanc sentiment de admiratie si incredere. Apoi, vedem cum un detinut evreu cu un statut oarecum privilegiat (registrator ) se indragosteste de o frumoasa adolescenta pe care, din pacate nu o poate salva de la moarte. Sentimentul de neputinta il va urmari pe Rudi Rosemberg chiar si atunci cand, reusind sa evadeze din lagar, marturiile lui nu sunt luate in serios si mii de evrei continua sa-si piarda viata. Ca o contradictie, de neinteles atat pentru nazisti cat si pentru detinuti, un agent SS de origine romana se indragosteste iremediabil de o evreica pe care o supravegheaza, lucru care in cele din urma ii aduce moartea.

„Bibliotecara de la Auschwitz” ne arata cum puterea mintii, libertatea imaginatiei, profunzimea sentimentelor, energia solidaritatii fac din oameni mai mult decat o carcasa chiar si atunci cand razboiul, umilintele si amentintarea constanta a mortii ii aduc la pragul dezumanizarii. Antonio Iturbe transmite prin romanul sau un mesaj despre curaj, despre asumarea celor mai mari riscuri, despre a merge inainte cu determinare in pofida celor mai grele obstacole, ignorandu-ti propria frica. Aceasta este lectia pe care Dita o invata de la Hirsch si pe care o aplica in momente cheie ale vietii ei.

„Nu o sa renunte. O sa merga inainte , pentru ca asta trebuie sa faca. asta este ceea ce a spu s Hirsch:mesteci teama si o inghiti. Si mergi inainte. Curajosii se alimenteaza din propriul sentiment de teama. Nu, nu o sa lase biblioteca”‘

„Atletul cel mai rezistent nu este cel care atinge primul tinta. acela este cel mai rapid. Cel mai rezistent este cel care de fiecare data cand cade se ridica. Cel care atunci cand simte durerea in coaste nu se opreste. Cel care nu se da batut cand vede tinta foarte departe.”

Stilul in care este scrisa aceasta carte este unul care creioneaza magistral pesonaje si care transmite cititorului incarcatura coplesitoare a unor locuri si momente greu de descris sau de imaginat. Autoritatea si prezenta intimidata, personalitatea malefica si detasarea in fata celor mai crunte chinuri si violente morti, sunt trasaturile unui personaj desprins din realitate. Doctorul Mengele este „ingerul mortii” nu numai in romanul de fata, dar si in marturiile supravietuitorilor. Mengele a realizat la Auschiwitz numeroase experimente brutale asupra copiilor, a gemenior, in special. Cei mai multi dintre acestia au murit in chinuri groaznice in timp ce erau operati pe viu, sau din cauza infectiilor survenite in urma interventiilor chirurgicale. Doar intr-o seara doctorul mengele a omarat 14 perechi de gemeni. Le-a injectat cloroform in inima, ucigandu-i pe loc, apo a inceput sa-i disece, si in timp ce le scotea organele, nota fiecare rol detinut de organele respective. Intr-un alt experiment a cusut doi gemeni unul de altul incercand sa-i faca siamezi, le-a scos mai multe vene si parti ale corpului, lasandu-i sa se infecteze. Au murit de septicemie.

Voi ați citit aceasta carte? Cum vi s-a părut? Ce alte carti pe tema Holocaustului îmi mai puteți recomanda?

Povestea mea – Michelle Obama

Despre „devenire”…

„Becoming”… acesta este titlul original al cartii si cred ca si titlul cel mai potrivit. Michelle Obama ne spune o poveste adevarata despre devenire, transformare, adaptare. O fetita de culoare, nascuta si crescuta in ghetourile orasului Chicago, facand parte dintr-o familie din clasa muncitoare, ajunge intr-o zi studenta a prestigioasei Universitati Prtinceton studiind sociologia, ajunge apoi absolventa de drept a renumitei Universitati Harvard, director exectiv in diverse firme de avocatura si organizatii si… printre altele a patruzecisipatra FLOTUS ( First Lady Of the United States). Doar ca aceasta nu este o poveste de adormit copiii, ci una reala, iar Michelle ne arata ca ceasta metamorfoza nu s-a petrecut peste noapte. A fost nevoie de o ambitie de neclintit, de o vointa puternica, de perseverenta, de organizare, incredere in fortele proprii si de multa munca. Ambitia de a-ti depasi propria conditie este cuvantul de ordine al acestei carti care ne arata ca uneori, ceea ce aparent poate fi considerat o slabiciune, in realitate poate sa constituie un puternic factor motivant.

Tema discriminarii pe considerente de sex si, mai ales de rasa, apare in mod constant in discursul lui Michelle Obama. Ea nu se sfieste sa prezinte generatiile trecute și prezente ale familiei ei ca pe niste adevarate victime ale acestei atitudini discriminatorii. Cu toate acestea, ne arata cum a avut puterea de a-si extrage seva viitoarei deveniri tocmai din aceste evenimente. Micuta Miche a vrut cu orice pret sa demonstreze ca se poate, fara sa stie neaparat unde o va purta ambitia ei. Cel mai inalt statut la care a nazuit la inceput a fost acela de avocat ( pentru ca asta ar fi dat cel mai bine in ochii celorlati).

Michelle Robinson a intrat in lumea arida a dreptului, a devenit avocat…doar ca a realizat ca nu asta era ceea ce isi dorea. Nici banii, nici cariera nu au reusit sa-i aduca implinirea . A realizat ca era momentul sa-si foloseasca experienta si educatia in slujba unor scopuri mai inalte. Eu cred ca acesta a fost momentul de cotitura al destinului lui Michelle Obama: momentul in care a devenit o ambasadoare a copiilor si adolescentilor saraci, facand parte din medii defavorizate si marginalizate.

Familia, ca influenta majora….

Aspectul care m-a atras pe mine cel mai mult la aceasta autobiografie a fost felul in care Michelle Obama descrie atmosfera familiala in care a crescut alaturi de fratele sau. Parintii, oameni simpli ( tatal – un muncitor suferind de deficiente motorii intreaga viata, iar mama – o femeie casnica) au fost cei care au pus bazele unei personalitati atat de frumos conturate, au înnobilat caracterele copiilor lor cu valori superioare care i-au ghidat intreaga viata, le-au insuflat principii de neclintit.

Importanta pe care parintii ( doi oameni fara educatie academica) au acordat-o educatiei, atitudinea lor de incurajare si de sustinere neconditionata dau, dupa parerea mea, atat de multa valoare acestei carti. Ele ofera un model, o „reteta”a reusitei ( daca ar putea exista asa ceva). Se desprinde de aici un adevarat mesaj pentru cei ce-si asuma responsabilitatea educarii copiilor: incurajati-va copiii, aratati-le avantajele educatiei, invatati-i sa fie independenti, sa gandeasca liber, sa se desprinda de stereotipuri, sa nu judece si sa nu acuze gratuit.

„Imi dadeam seama ca partile importante ale povestii mele nu stau atat in valoarea aparenta a realizarilor mele, cat in ceea ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi marunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor si oamenii care m-au ajutat, in timp, sa- mi construiesc încrederea in mine. Imi amintesc de toti, de fiecare persoana care m-a impins vreodata inainte, facand tot ce ii statea in putere sa ma imunizeze impotriva ofenselor si a desconsiderarii pe care aveam sa le intalnesc cu siguranta in locurile catre care ma indreptam – toate acele medii construite de la bun inceput de catre si pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei. „

Ideea de familie apare in centrul acestei carti, ea nefiind o carte despre politica, asa cum s-ar astepta unii, cat una despre eforturile unei femei educate de a-si creste frumos si responsabil copiii si de a construi o relatie reusita cu omul iubit. Iubirea si comunicarea par sa fie secretele unei relatii si ale unei familii care reuseste sa treaca prin provocari neobisnuite.

Discretie si eleganta…

Acestea sunt, pentru mine, principalele trasaturi ale lui Michelle Obama. Ea da dovada de multa discretie si diplomatie, pana si atunci cand vorbeste de situatii oarecum intime, fara sa fie insa lipsita de sinceritate. Sa stii sa vorbesti despre viata ta, fara sa alimentezi barfe si fara sa oferi picanterii atat de ravnite de public, si totusi sa oferi informatii si mesaje semnificative, mi se pare o dovada de eleganta desavarsita.

A treia parte a cartii ne vorbeste despre viata la Casa Alba („cea mai cunoscuta adresa din lume”). Ne sunt prezentate atat partile pline de stralucire , de lux, precum si cele mai putin placute precum lipsa intimitatii, a libertatii, dificultatea de a te afla in permanenta sub lupa, de a ti se analiza fiecare miscare si fiecare cuvant. O „First Lady” trebuie sa fie tot timpul conectata la evenimentele in desfasurare, sa participe zilnic la intalniri si sa fie foarte atenta la imaginea sa si la mesajul pe care il transmite. Cei opt ani petrecuti la Casa Alba sunt intensi, solicitanti, agitati, presupun multe sacrificii si multă prezenta de spirit.

Michelle Obama nu vorbeste in termeni pomposi despre importanta sa ca Prima Doamna, dar realizeaza ca a avut o pozitie pe care extrem de putine femei au avut sansa de a o ocupa. Este constienta de faptul ca a fi prima femeie de culoare ocupand aceasta pozitie, a facut din ea un model pentru atat de multa lume. Cu siguranta ca aceasta a fost o pozitie in care nu s-a simtit intotdeauna confortabil, dar in care a fost privita stralucind.

„Povestea mea” de Michlelle Obama este o autobiografie cu un puternic mesaj motivational, o carte ce poate sta cu scucces pe raftul cartilor inspirationale. Am găsit povestea lui Michelle sub brad, de Crăciun și mi-am început anul 2019 citind-o. Am savurat-o cu mare plăcere și v-o recomand și vouă.

Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degraba ca pe o miscare inainte, un mijloc de evolutie, o cale de a incerca permanent sa devii un om mai bun. Calatoria nu se sfarseste. Am devenit mama, dar mai am multe de invatat despre asta si multe de transmis copiilor mei. Am devenit sotie, dar continui sa ma adaptez si sa fiu recunoscatoare fata de ceea ce
inseamna sa iubesti cu adevarat si sa iti construiesti viata alaturi de un alt om. Am devenit, dupa anumite standarde, un om cu putere, si totusi, inca mai sunt momente in care ma simt nesigura si neauzita.

Voi ati citit „Povestea mea” de Michlle Obama? Daca da, v-a placut? Ce v-a impresionat mai mult?

Cele mai bune carti citite in 2018


Anul ce tocmai s-a incheiat mi-a adus in biblioteca cateva carti pe care imi doream sa le citesc. Nu am reusit insa sa citesc decat 54 dintre ele, restul ramanand intr-un wish-list pentru anul 2019. Trebuie sa recunosc ca pe unele dintre ele le-am recitit, fie pentru ca nu imi mai aminteam mare lucru deoarece le citisem cu mai mult timp in urma, fie pentru ca am vrut sa le recitesc, stiind ca atunci cand revii asupra unei carti la o distanta de timp semnificativa, intotdeauna reusesti sa vezi lucrurile dintr-o persectiva noua, sa surprinzi detalii care poate ti-au scapat in trecut. Aceasta cred ca se datoreaza pur si simplu evolutiei noastre, a fiecaruia in parte. Intr-un fel citesti o carte la 18 ani si intr-un altul la 35 sau 50.

Cartile pe care le-am introdus in lista mea de mai jos sunt probabil cele care m-au impresionat si marcat cel mai mult, desi mai sunt multe alte carti bune pe care le-am citit in afara lor. Am incercat sa intocmesc un top (subiectiv, desigur) al cartilor citite anul acesta, desi intotdeauna am fost sceptica vis-a-vis de un asemenea demers: este ca si cum ai compara mere cu pere. Criteriile dupa care am ales cartiile sunt variate: stilul artistic al scriitorului, emotia produsa, mesajul transmis. Trebuie sa recunosc faptul ca dinamica actiunii nu este pentru mine prea des un motiv de a considera o carte buna sau nu.

  1. Alchimistul de Paulo Coelho Aceasta este o carte pe care am recitit-o si care in continuare este pe primul loc in preferintele mele. Dupa parerea mea, Alchimistul reprezinta esenta, daca nu chiar chintesenta. Este o carte fireasca, scrisa intr-un limbaj simplu, dar care atinge in profunzime sufletul celui care o citeste. Este o carte a simbolurilor, a calatoriei initiatice, a cautarii de sine, a implinirii legendei personale, ,o carte despre vanatoarea de comori ascunse, care, in realitate, nu sunt nici atat de ascunse, nici atat de departe pe cat te-ai astepta. Alchimistul este o carte controversata poate pentru ca vorbeste atat de simplu despre teme filosofice atat de profunde, iar asta o poate face sa para in ochii unora ca fiind superficiala. Este o carte pe care am citit-o si recitit-o si pe care am deschis-o aleatoriu in momente dificile din viata mea. Nu m-a dezamagit niciodata: intotdeauna m-a condus la cate un paragraf menit sa-mi reaminteasca aspectele esentiale ale vietii.
  2. Testamentul lui Abraham de Igor Bergler Nu as fi putut plasa in nici un caz mai jos in clasametul meu aceasta carte, pe care o consider o opera de arta , o adevarata enciclopedie pe care nu o poti lasa din mana pentru ca are in plus si un fir epic si o actiune care pur si simplu nu te lasa sa respiri. Este o carte extraordinar de documentata, de muncita, pe care o vad prinzand cu usurinta viata intr-un film hollywoodian. De fapt, pare anume scrisa pentru asa ceva. Am citit-o destul de greu, de lent si asta pentru ca ma facea sa iau notite ( cartea abunda in informatii istorice, politice, culturale). Sentimentul pe care l-am avut a fost acela de a nu stii cu adevarat unde se sfarseste fictiunea si unde incepe realitatea. Pot sa mai spun ca, citind aceasta carte, m-am simtit tare mandra de faptul ca scriitorul este roman.
  3. Mastile fricii de Camelia Cavadia este un roman care m-a impresionat profund. Am citit ulterior si „Purgatoriul ingerilor”, o alta carte foarte buna atacand un subiect arzator al societatii de astazi. In acesata carte gasim o poveste tulburatoare despre rani deschise, despre suflete traumatizate, despre umilinte indurate si frici instalate pentru totdeauna. Fricile nu se vindeca niciodata, raman acolo mereu, intr-o stare latenta, ies la suprafata din cand in cand, iar uneori ajung sa se maifeste in forme neasteptate, sa rabufneasca si sa preschimbe destine. Este uimitor cum o stare de aparenta implinire se naruie iar intamplari si trairi din trecut vin sa invadeze prezentul. Dureri si traume trec de la o generatie la alta intr-un mod in care pur si simplu iti ia posibilitatea de a mai judeca ce este bine si ce este rau. Intalnim in carte destine purtate in deriva de tocmai forta care ar fi trebuit sa le propulseze in afara cercului vicios al temerilor perpetue, al violentelor, al cruzimii. „Mastile fricii” este o carte care are la baza o fina analiza psihologica si in care este imposibil sa nu te regasesti intr-o mai mare sau mai mica masura.
  4. Aviatorul de Evgheni Vodolvzkin m-a impresionat profund prin numeroase aspecte. In primul rand, arta literara este aici la cote maxime, dupa parerea mea. Finetea descrierii detaliilor te face sa-ti reevaluezi maniera proprie de a privi viata, sa devii mai atent la lucrurile marunte care te inconjoara. De multe ori ne lasam prinsi de tumultul si viteza evenimentelor vietii de zi cu zi, dar uitam sa ne mai bucuram de o atingere, de un parfum, de un fosnet al copacilor, de racoarea unei adieri de vant. Cartea ne arata cum, in definitiv, memoria acestor senzatii este singurul si adevaratul martor al existentei noastre. Aviatorul este o carte profunda, care te face sa meditezi asupra trecerii timpului, asupra felului in care iti traiesti viata. Este genul de scriere la care ramai sa te gandesti mult timp dupa ce ai terminat-o de citit. Simbolurile acestui roman se aseaza treptat, unul cate unul, pe masura ce sufletul si mintea il digera.
  5. Zuleiha deschide ochii de Guzel Yakhina este, dupa parerea mea un roman exceptional, o capodopera a literaturii contemporane. In pofida cruzimilor si violentelor prezentate, pana la urma acesta este un roman al iubirii in infern, o poveste puternica ce iti atinge sufletul intr-o maniera de nedescris. M-a impresionat modul magistral in care tanara scriitoare isi contureaza personajele, trasaturile lor fiind de un realism izbitor. Italnim in aceasta carte momente de un grobianism tipic literaturii ruse, dar si o gingasie de neegalat pe care aparent nu o poti asocia cu mediul si evenimentele descrise. Citind aceasta carte, vedem cum iubirea poate transcede obstacolele ce tin de nationalitate, de politica, de religie. Cartea ne prezinta povestea de iubire dintre o taranca tataroaica si un comunist rus, iar evenimentele care ii aduc impreuna si care fac ca iubirea lor sa se nasca sunt descrise cu un condei de exceptie. Acesta este romanul de debut al scriitoarei Guzel Yakhina si imi propun sa citesc anul acesta si altceva semnat de acelasi autor.
  6. Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini Acesta a fost primul roman pe care l-am citit, semnat de Hosseini. Am citit ulterior si „Vanatorii de zmeie”, care m-a impresionat deopotriva. Nu stiu cata valoare literara acorda criticii acestui roman, dar pe mine una m-a marcat, m-a ravasit si in unele momente m-a durut aproape fizic. Este o carte pe care am citit-o la inceputul anului 2018 si pot sa spun ca actiunea nu mi-o mai amintesc destul de bine, insa ce pot sa remarc este ca emotia a ramas inca la fel de puternica. Au fost pasaje in aceasta carte care m-au facut sa arunc efectiv cartea din mana, crezand ca nu voi mai putea citi mai departe. Romanul lui Hosseini ne aduce in prin plan frumusetea si puterea ingropate adanc, ascunse, sufocate de vietile pline de cruzimi si violente pe care doua femei din Afganistan sunt obligate sa le suporte.
  7. Paria de Pascal Bruckner descrie India la inceputul anilor ’80, din perspectiva unui functionar francez ce descopera aceasta tara cu toate fatetele ei. Romanul are la baza jurnalul de calatorie al autorului pe meleagurile Idiei si este condimentat cu evenimenete si personaje de multe ori ciudate si pevocatoare pentru imaginatia cititorului. Daca la inceput personajul principal detesta aceasta tara, lucrurile se schimba mai tarziu, de aici aparand si ideea ca India este pentru cei care ajung sa o viziteze ca un drog, un viciu periculos…provoaca dependenta. Cel mai mult mi-a placut la aceasta carte stilul de a scrie al lui Bruckner, modul in care descrie senzatii si felul in care il face pe cititor sa traiasca aproape pe pielea lui experientele descrise. Acesta nu poate fi decat meritul unui mare artist. Citind aceasta carte simti ca mergi pe urmele lui Bruckner pe strazile sarace al Indiei, ca admiri cu suflarea intretaiata frumusetea uluitoare a peisajelor, ca simti mirosurile respingatoare sau parfumurile ademenitoare, ca te arde aerul fierbinte. Este o carte pe care o recomand din tot sufletul.
  8. Ramasitele zilei de Kazuo Ishiguro nu este o carte pentru cei care cauta actiunea. Mie mi-a placut enorm modul in care autorul japonez reuseste atat de bine sa zugraveasca un personaj tipic englez. Stevens, un majordom „mare” asa cum singur se considera, este cel ce rememoreaza o serie de evenimentedin trecutul sau. Emotiile, sentimentele, trairile intense sunt pur si simplu reprimate si ascunse sub valul opac al „demnitatii” si „profesionalismului”. Stevens este pentru mine un personaj extrem de provocator, care a reusit sa ma enerveze la propriu. Daca l-ai cunoaste personal probabil ca nu ai reusi sa nu intervi, sa nu-l ‘zgaltai” putin, sa nu incerci sa-i deschizi ochii, sa-l faci sa vada realitatea. Finalul ofera un tablou plin de ridicol, propriu unei situatii incomode si asisti neputincios la deznodamantul trist al irosirii unei iubiri. M-a durut sa citesc aceasta carte, m-a intristat pentru ca este dureros sa vezi cum oamenii ajung sa se minta pe ei insisi si in final sa-si rateze viata.
  9. Orbi de Petronela Rotar m-a intrigat si m-a facut sa-i traiesc experientele descrise la cote maxime. Romanul abordeaza o tema care ma preocupa intens: modul in care alegerile nostre prezente sunt inconstient influentatede venimente si trairi din trecut. Trecutul revine mereu si cu cat incerci mai mult sa-l impingi si sa-l ascunzi mai adanc in colturi intunecate ale ale sufletului si memoriei, cu tat mai puternic vor iesi la iveala in forme care te vor pacali pana si pe tine insuti. Pana cand nu devi constient de ranile tale, pana cand nu le dai timp sa se vindece si nu te impaci cu tine insuti, nu vei deveni cu adevarat capabil sa construiesti ceva autentic in plan personal. Orbi este o carte traita, scrisa asumat, din experienta si o recomand din tot sufletul.
  10. Tatal celuilalt copil de Parinoush Saniee este a doua carte pe care o citesc, a aceleiasi autoare, prima fiind „Cel care ma asteapta”. „Tatal celuilat copil” este si mai mult pe gustul meu in primul rand datorita analizei psihologice ce sta la baza acestei carti. De remarcat este ca scriitoarea insasi este psiholog practicant iar lucrul acesta se vede clar in romanul sau, cartea putand sa fie considerata foarte bine si o manual de parenting. Totul este descris din perspectiva unui copil diferit, care nu vorbeste ( sau care nu vrea sa vorbeasca). Vedem in acest roman cum importanta acordata pastrarii aparentelor, parerii oamenilor, traditiilor si obiceiurilor, precum si greselile facute de bunici, de parinti, se rasfrang toate asupra lumii interioare atat de fragile a copiilor, formand personalitati marcate de frustrari, de dorinta de razbunare, de incapacitate de adaptare. Scriitoarea face o analiza fina si profunda a familiei din societatea iraniana, dar situatiile descrise pot fi usor recunoscute si in alte societati cu traditii si oranduiri stravechi.

Aceasta este lista in care am inclus cele mai bune carti pe care le-am citit anul trecut, insa deja imi pare rau ca nu am inclus si alte carti citite. Fiecare carte parcursa aduce ceva nou in fiinta noastra, ne imbogateste, ne face sa privim lumea dintr-o perspectiva noua. Dintre cartile citite anul acesta, as mai adauga cateva care mi-au placut si pe care le recomand:

  • „Cand infloreste liliacul ” de Martha Hall Kelly
  • „Purgatoriul ingerior” Camelia Cavadia
  • „Arsa de vie” de Souad
  • „Sa nu ma parasesti” de Kazuo Ishiguro
  • „Hotul de carti” deMarkus Zusak
  • „Unsprezece minute” Paulo Coelho
  • „Padurea norvegiana” de Haruki Murakami
  • „Bastarda Instambului” de Elif Shafak
  • „vanatorii de zmeie” de Khaled Hosseini
  • „Zahir” de Paulo Coelho
  • „Fata cu cercel de perla” Tracy Chevalier
  • „Jurnalul Annei Frank”
  • „Desertul pentru totdeauna” Octavian Paler
  • „Ce ne spunem cand nu ne vorbim” de Chris Simion
  • „Laur” de EvgeniJ Vodolazkin
  • „Bunica mi-a zis sa-ti spun ca-i pare rau” fredrik Backman
  • „Un barbat si o femeie” Jojo Moyes
  • „Climat” de Andre Maurois
  • „Cel care ma asteapta” Parinoush Saniee
  • „Dincolo de iarna” Isabel Allende
  • „Spovedania unei preot ateu” Ion Aion

Voi ati citit cartile din lista mea? Ce parere aveti despre ele?

Pe voi ce carti v-au impresionat cel mai mult in anul care tocmai a trecut?