Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

„Dita zambeste acum gandindu-se la acele pagini. De atunci a stiut ca viata ei va fi mai bogata,  deoarece cartile multiplica viata…”

Daca documentele istorice si miile de marturii nu ar fi existat, am fi putut sa consideram romanul „Bibliotecara de la Auschwitz” ca fiind rezultatul unei imaginatii bolnave, tenebroase si macabre. Ca de altfel, multe carti care trateaza problema Holocaustului, cartea de fata este greu de citit. Ororile care sunt povestite aici sunt dificil de imaginat pentru ca depasesc cu mult pragul de toleranta psihologica si fizica. Dezumanizarea atinge cote maxime, iar primitivismul cruzimii pare sa vina de undeva dintr-un trecut atat de indepartat, incat refuzi sa crezi ca toate acestea s-au intamplat cu doar 74 de ani in urma.

Evenimentele, ca si personajele care apar in aceasta carte, au atat de mult corespondent in realitate, astfel incat este greu sa incadrezi acest roman strict in sfera fictiunii. De altfel, intamplarile descrise se bazeaza pe marturiile reale ale Ditei Polachova, viitoare Kraus, unul dintre putinii supravietuitori ai lagarului familial de la Auschwitz. Dita este o copila evreica, nascuta intr-o famile de intelectuali din Praga, o fire vesela, vorbareata, plina de umor, nelinistita, cu o extraordinara capacitate de a oserva lucrurile in profunzimea lor si cu o mare pasiune pentru carti. De altfel, lectrura este refugiul Ditei pe tot parcursul copilariei ei marcate de razboi. Pentru Dita, a deschide o carte este ca si cum ar pleca intr-o vacanta. Intamplarile citite, personajele intalnite in carti devin atat de proprii fiintei ei, asfel incat ele o insotesc in ghetoul de la Terezin, apoi pe drumul chinuitor cu trenul catre un loc necunoscut pentru ea pana atunci, pe urma in viata de cosmar pe care o gaseste la Aushwitz, celebra „fabrica a mortii” si in cele din urma in lagarul de la Bergen-Belsen, unde „moartea este atat de fireasca precum o musca intr-un grajd”.

Lagarul familial este la Aushwitz o exceptie greu tolarata de unele dintre autoritati, pentru ca regula generala este aceea de a trimite copiii si persoanele inapte pentru munca direct in camera de gazare si ulterior la crematoriu. Cuptoarele mergeau fara incetare, ardeau sute de trupuri zilnic, mirosul de piele arsa plutind in permanenta in aer. Mamele erau despartie de copiii lor in cel mai brutal mod, cei mici fiind trimisi aproape fara exceptie la crematoriu. Exceptie o faceau doar cei care starneau interesul cunoscutului doctor Mengele in vederea experietelor sale de laborator. Acestia aveau” norocul” sa traiasca, chiar daca pentru scurt timp, si sa devina cobaii sai.

Deportatii de la Terezin, printre care se numara si Dita alaturi de familia ei, ajung in lagarul familial, un paravan pentru nazisti in fata autoritatilor europene si a Crucii Rosii Internationale. Acesta era singurul loc de la Auschiwitz unde puteau sa fie gasiti copii si unde Alfred Hirsch, antrenorul evreu, infiinteaza o scoala secreta. Profesori sunt cativa detinuti avand o vasta cultura, supraveghetorii se recruteaza dintre tinerii evrei, iar materialul de studiu devine mica biblioteca incropita cu greu. Cartile sunt interzise, iar Dita, care devine bibliotecara scolii secrete, isi asuma un risc imens de fiecare data cand le scoate din ascunzatoarea lor, cand le inmaneaza profesorilor sau celor care le imprumuta, cand le ingrijeste si le lipeste sau chiar cand le citeste fie pe ascuns, fie cu glas tare pentru a abate atentia copiilor de la ororile ce au loc in afara blocului lor.

Este greu de crezut ca in mijlocul mortii, al umilintelor fara seaman, al bolii si al foamei, oamenii mai pot sa fie salvati de un strop de cultura… Cu toate acestea, Hirsch si profesorii lui se incapataneaza sa le ofere copiilor „fara viitor” o oaza de speranta, sa-i poarte pe aripile imaginatiei si sa-i duca in locuri frumoase, cu oameni buni, demni si curajosi, sa le ofere o alternativa la realitatea atat de dura.

Ideea aceasta, a cartilor care iti slaveaza sufletul, a lecturii care iti ofera alinare si nu te lasa sa te afunzi in noroiul negru al realitatii, este in centrul acestui roman, partcularizandu-l.

Totodata, asa cum „din noroi rasar cele mai frumoase flori”, tot asa, pe fondul macabru al ororilor lagarului, se tes cateva povesti de iubire. Dita este indragostita in secret de Freddy Hirsch, dar iubirea ei nu ajunge sa ia amploare caci un secret teribil face ca aceasta dragoste a ei sa moara in fasa, luandu-i locul un adanc sentiment de admiratie si incredere. Apoi, vedem cum un detinut evreu cu un statut oarecum privilegiat (registrator ) se indragosteste de o frumoasa adolescenta pe care, din pacate nu o poate salva de la moarte. Sentimentul de neputinta il va urmari pe Rudi Rosemberg chiar si atunci cand, reusind sa evadeze din lagar, marturiile lui nu sunt luate in serios si mii de evrei continua sa-si piarda viata. Ca o contradictie, de neinteles atat pentru nazisti cat si pentru detinuti, un agent SS de origine romana se indragosteste iremediabil de o evreica pe care o supravegheaza, lucru care in cele din urma ii aduce moartea.

„Bibliotecara de la Auschwitz” ne arata cum puterea mintii, libertatea imaginatiei, profunzimea sentimentelor, energia solidaritatii fac din oameni mai mult decat o carcasa chiar si atunci cand razboiul, umilintele si amentintarea constanta a mortii ii aduc la pragul dezumanizarii. Antonio Iturbe transmite prin romanul sau un mesaj despre curaj, despre asumarea celor mai mari riscuri, despre a merge inainte cu determinare in pofida celor mai grele obstacole, ignorandu-ti propria frica. Aceasta este lectia pe care Dita o invata de la Hirsch si pe care o aplica in momente cheie ale vietii ei.

„Nu o sa renunte. O sa merga inainte , pentru ca asta trebuie sa faca. asta este ceea ce a spu s Hirsch:mesteci teama si o inghiti. Si mergi inainte. Curajosii se alimenteaza din propriul sentiment de teama. Nu, nu o sa lase biblioteca”‘

„Atletul cel mai rezistent nu este cel care atinge primul tinta. acela este cel mai rapid. Cel mai rezistent este cel care de fiecare data cand cade se ridica. Cel care atunci cand simte durerea in coaste nu se opreste. Cel care nu se da batut cand vede tinta foarte departe.”

Stilul in care este scrisa aceasta carte este unul care creioneaza magistral pesonaje si care transmite cititorului incarcatura coplesitoare a unor locuri si momente greu de descris sau de imaginat. Autoritatea si prezenta intimidata, personalitatea malefica si detasarea in fata celor mai crunte chinuri si violente morti, sunt trasaturile unui personaj desprins din realitate. Doctorul Mengele este „ingerul mortii” nu numai in romanul de fata, dar si in marturiile supravietuitorilor. Mengele a realizat la Auschiwitz numeroase experimente brutale asupra copiilor, a gemenior, in special. Cei mai multi dintre acestia au murit in chinuri groaznice in timp ce erau operati pe viu, sau din cauza infectiilor survenite in urma interventiilor chirurgicale. Doar intr-o seara doctorul mengele a omarat 14 perechi de gemeni. Le-a injectat cloroform in inima, ucigandu-i pe loc, apo a inceput sa-i disece, si in timp ce le scotea organele, nota fiecare rol detinut de organele respective. Intr-un alt experiment a cusut doi gemeni unul de altul incercand sa-i faca siamezi, le-a scos mai multe vene si parti ale corpului, lasandu-i sa se infecteze. Au murit de septicemie.

Voi ați citit aceasta carte? Cum vi s-a părut? Ce alte carti pe tema Holocaustului îmi mai puteți recomanda?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s